"In ceea ce urmeaza voi scrie despre cea mai mare tara care se intindea din Asia Mica pina in Iberia si din nordul Africii pina dincolo de Scandinavia, tara imensa a Dacilor" - DIONISIE PERIEGETUL 138 d.h. CONCISA, PASIONANTA, CAPTIVANT ILUSTRATA.
O carte pentru cei interesati de istorie dar mai ales pentru cei ce n-au iubit-o pina acum.

joi, 28 aprilie 2011

SEIMENI-DOBROGEA,SANCTUARE DEDICATE SOARELUI MAI CEVA DECIT CELE DE LA SARMISEGETUSA


GETII, INVALUITI  IN  MISTER

 
Pentru  lumea antică, Dacia războinicilor temuţi din Carpaţi şi a zeului Zamolxis a fost, până la cucerirea lui Traian, o ţară aspră, aproape de nepătruns, înconjurată de mister. Nimeni nu ştia bine cine erau oamenii care locuiau în acea cunună de munţi, de unde aveau obiceiul să coboare pentru a purta războiul în afară de hotarele lor. Le ziceau daci sau geţi; iar grecii, care îi socoteau rude ale tracilor -„cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, după Herodot – spuneau că zeul războiului, Ares sau Marte, între ei se născuse. Ştiau însă că asemenea idee putea fi şi numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare şi singur, stăpânea destinul acelui popor. Dacii credeau în Zamolxis. Şi Platon afirma că Zamolxis îi făcea pe acei oameni nemuritori.Oamenii aceia – daci sau geţi nemuritori – şi ţara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiaseră de ei numai pe ţărmurile Marii Pontice, fără să se aventureze mult în interior. Romanii îi cunoşteau doar pe războinicii daci. Dunărea le inspira teama. Era un limes hiperboreu, de unde începeau pământurile care dormitau sub leneşele stele ale polului getic – Getici sidera pigra poli. Marţial, ale cărui cuvinte le citez, evoca în Epigramele sale imagini care fac aluzie la misterul şi primejdiile acestei ţări, unde în acel moment, un împărat ca Domitian cunoştea nenorocul armelor.





















Obsesia războinicului get şi a fluviului temut pe care el îl trecea călare pe apa îngheţată, era în mintea tuturor şi apărea în scrierile poeţilor şi în cărţi care vorbeau despre acea lume barbară, vrăjmaşă romanului. Lucan, ca să citez un alt hispanic, vorbise şi el despre „barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, îşi pierde în mare sarmaticele unde şi inunda insula Peuce”, despre neamurile sălbatice ce populau ţărmul pontic şi amintise de faima arcului getic, teribilul arc getic, de toţi cunoscut. Într-un loc, în Pharsalia sa, numele dacului, getului şi al iberului se întâlnesc în acelaşi vers: Hinc Dacus premat in de Getes ocurrat Hiberis.
Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilla ca un vaticiniu: Spania avea să fie invadată de geţi. Vaticiniu împlinit, după cum vom vedea. N-a fost vreo îndoială.
Lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Nu numai Spania. Lumea întreagă avea să fie întemeiată încă o dată de ei.
Nu s-a scris însă adevărată istorie a geţilor, istoria mitului getic, mult mai mare şi mai semnificativă decât cea a faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consumă, nu serveşte decât pentru o povestire. Mitul e permanent şi, chiar dacă ia forme nebănuite şi obişnuieşte să se ascundă, adevărul lui e prezent şi se proiectează asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginaţia anticilor. Pentru românii din primul secol după Hristos, care aşteptau sfârşitul iminent al lumii, părea un lucru aproape sigur ca de la Dunărea cu sălbatica Peuce avea să se dezlănţuie cataclismul. Tot un hispanic, cel mai citit, Seneca, într-o pagină grandioasă, descrie înfricoşătorul spectacol al „zilei fatale” când Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele până la cer şi, „într-un singur vârtej prăpăstios, va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi”. Când scria această pagină, care aminteşte viziunea de teroare a Potopului lui Michelangelo, filosoful presimţea poate că nu se înşela şi că, de acolo, de la Dunăre, chiar dacă nu aşa de curând, dar nici foarte târziu, avea să se ivească într-adevăr sfârşitul lumii. O profeţie între altele aparţinătoare lui Seneca.
 SEIMENI , DESCOPERIRI CARE POT SCHIMBA CURSUL CARTILOR DE ISTORIE

De pe tinutul de unde Soarele îsi începe calatoria pe bolta cereasca,
vizitând meleagurile tarii noastre, vin cele mai noi descoperiri referitoare
la venerarea discului solar: cinci sanctuare dedicate acestui cult.
În luna martie a.c., urmarind sirul fortificatiilor ridicate de romani pe
malul vechi al Dunarii cu scopul protejarii anticului drum danubian, atentia
mi-a fost atrasa de localitatea Seimeni. Situata la mai putin de 10 km de
Cetatea Axiopolis, fondata de catre regele de origine greaca a Traciei,
Lisimach, localitatea Seimeni este mentionata pentru prima data în jurul
anului 1600. O parte dintre soldatii domnitorului Constantin Serban s-au
rasculat împotriva lui si au trecut Dunarea. Acesti soldati se numeau
seimeni, si se pare ca au întemeiat localitatea cu acelasi nume. Însa,
dovezile arheologice sustin ca alti locuitori au fost fermecati de
frumusetea malului dunarean, cu multe secole în urma: în sudul localitatii a
fost descoperita o asezare din perioada Latene.

Descoperirile efectuate la începutul anului prezinta un fapt surprinzator:
soldatii fugari au întemeiat noua localitate exact peste un superb sanctuar
tracic sau geto-dacic. De fapt, o buna parte din sanctuar a fost distrus
prin construirea caselor si de catre factorii de mediu (lacul), întreaga
zona fiind supusa eroziunii.
Cel mai cunoscut sanctuar de la noi din tara închinat cultului solar este
cel de la Sarmisegetuza, în cadrul caruia "Soarele de andezit" are un
diametru de 7,1 m. Comparativ cu acesta, sanctuarul de la Seimeni se
prezinta cu 58 de discuri, posibil din lespezi de piatra, fiecare disc având
diametrul de 20 m. Într-un singur disc ar încapea o întreaga gospodarie:
casa, curte si anexe. Discurile sunt separate între ele de ziduri cu
grosimea de 4,3 m, însa, exista si discuri grupate câte doua. Pe unul din
discuri, având o pozitie centrala (întreg ansamblul are forma ovala), se
observa o forma spiralata, o posibila rampa catre zeul suprem.










































































































Localitatea Seimeni se află în zona de influenţă a anticului oraş greco-roman Axiopolis (greacă Ἀξιούπολις) care înainte de a fi reconstruit de Constantin cel Mare, a fost fondat de Lisimach, regele grec al Traciei. Cetatea Axiopolis se află la 3 km S de Cernavodă, în faţa insulei Hinog, pe malul drept al Dunării. Necropola cetaţii se află poziţionată la 4,5 km S pe şoseaua Cernavodă - Cochirleni.

Pe Dealul Sofia, aflat în nordul localităţii Cernavodă, a fost descoperit într-un mormânt din necropola de inhumaţie aparţinând culturii Hamangia din neoliticul mijlociu, "Gânditorul" şi perechea sa.
Conform Repertoarului Arheologic National:
- situl arheologic eneolitic de la Cernavoda  - "Dealul Sofia" - începând de la 100m V de Primaria orasului pana la malul Dunarii. Descoperiri în cadrul sitului:
    - asezare epoca eneolitic - Cultura Cernavoda
    - asezare epoca eneolitic - Cultura Gumelnita
- situl arheologic neolitic de la Cernavodă - Coada Zăvoiului - aşezare şi necropolă  

La Cernavoda, în punctul "La Cetate" din apropierea tell-ului, a fost descoperit un mormânt. Inventarul funerar este specific Culturii Gumelnita (P. Hasotti, 1977, p. 89).

Localitatea Seimeni se află la o distanţă de 4,5 km de necropola neolitică iar posibilul sanctuar, care este poziţionat chiar lângă localitate, are dimensiuni de 1,0 x 0,4 km.


În cadrul sanctuarului de la Seimeni sunt prezente motive reprezentative a trei culte:
- Cultul Soarelui - discul
- Cultul Marii Zeiţe, în ipostaza de Zeiţă Şarpe - spirala
- Cultul apelor - Dunărea

Cultul Soarelui a luat fiinţă o dată cu începutul agriculturii, entitatea abstractă a bunurilor Pământului-mamă atrăgând nevoia de exteriorizare a primilor agricultori şi punând bazele primului cult - cultul agrar.
Conform cunoscutului etnolog şi scriitor Romulus Vulcănescu: "Din relatările mitografilor antici, greci şi latini, despre daci şi daco-romani, ca şi din descoperirile arheologilor români, reiese că acest cult al soarelui s-a format pe teritoriul Daciei preistorice, înainte de etnogeneza dacă şi s-a dezvoltat după această etnogeneză la daci şi mai apoi la daco-romani, pentru a se menţine la protoromâni".

Cultul Zeiţei Şarpe se remarcă prin apariţia în spaţiul carpato-dunărean, încă de la sfârşitul paleoliticului, a unor ornamente reprezentând şarpele prin: linii simple, unduite sau în zigzag; spirale plane şi foarte rar helicoidale; meandre şi chiar şiruri de romburi - imitaţie a desenului existent pe spatele viperei cu corn - animal veninos aducător de moarte, endemic în această arie.
Conform materialului "Semiotica română în vizită la UNESCO", motivul spiralei îşi are originea în paleoliticul superior al spaţiului carpato-dunărean şi reprezintă şarpele, animal căruia, în timpuri de demult, pe aceste meleaguri, i-a fost atribuită o simbolistică duală încă din neoliticul timpuriu, dar a rămas pentru întreg neoliticul ca simbol al regenerării ciclice a naturii din care a derivat, probabil, mai târziu şi concepţia referitoare la nemurire a dacilor.

La traci, motivul şarpelui, ca simbol al regenerării ciclice a naturii (la această latitudine şarpele intră sub pământ pentru hibernare în imediata apropiere a echinocţiului de toamnă şi reapare la suprafaţă odată cu echinocţiul de primăvară şi cu reînvierea vegetaţiei), este prezent încolăcit pe o tulpină în reprezentările Cavalerului Trac.














































Se mai observă aproximativ 59 de discuri, fiecare disc având 20 m diametru. Discurile sunt încadrate cu ziduri având grosimi de până la 4,5 m.




Cultul apelor este prezent şi la geto-daci, ca şi la alte popoare antice. Dunărea era fluviul lor sacru şi Strabon confirmă acest lucru atunci când localizează Cetatea Histria pe malul lacului Sinoe, "la o departare de 500 de stadii de gura sacra a Istrului". Acest cult se regăseşte în obiceiul dacilor de a nu porni la război înainte de a lua în gură apă din Istru, jurând că nu se vor întoarece acasă decât după ce vor învinge pe duşmani. Geto-dacii cunoşteau potenţialul vindecător al apelor minerale şi al apelor termale. Urme ale acestui cult au rămas în mitologia românească, unde Dunărea este considerată fluviu sacru cu calităţi purificatoare.
Merită menţionat faptul că, în conformitate cu Repertoarul Arheologic National - pentru localitatea Seimeni:
- asezarea latene de la Seimeni - Seimenii Mari, între soseaua Cernavoda - Topalu si Dunare, în S localitatii.


Motivul spiralei:
- după potopul gigantic petrecut în urmã cu 7.600 de ani pe locul unde acum se aflã Marea Neagrã (conform cercetãtorilor americani, William Ryan şi Walter Pitman, care primesc în anul 2000 cea mai înaltã distincţie din partea Columbia University, Shepard Medal pentru cercetãri exemplare în geologia marinã), un grup aparţinând populaţiilor carpato-dunărene duce acest motiv până pe malurile Rinului şi al Senei, unde au fost descoperite vase acoperite cu forme de spiralã - spirala carpato-dunãreanã, valuri concentrice, desene rectangulare şi tot felul de forme geometrice, asemãnãtoare cu cele din Moldova;
- în vechiul alfabet heroglific egiptean, semnul spiralei are înteles de apă;
- la tracii din Asia Mică, întreaga suprafaţă a armei era acoperită cu motive geometrice, în care domina spirala, motiv decorativ de mare efect, exprimând atât rafinamentul triburilor care o produceau, cât şi nivelul societăţii care solicita asemenea obiecte. În ornamentaţia cu caracter geometric, pe obiecte de lut sau pe arme, se desprind unele elemente dominante: cercuri, cercuri cu cruce, spirale, toate simbolizând soarele. Aceste ornamente ilustrează deosebita importanţă pe care au dat-o Tracii cultului zeului-lumină;
- spirala apare ca ornament pe piesele din tezaurul dezgropat de Schliemann la Troia;
- apare pe portalurile caselor ţăranilor daci, ori pe covoare, pe fote şi ţesături, semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul; este poate cel mai caracteristic, dar şi cel mai ermetic simbol al poporului nostru;


Ipoteze:
Conform lui Mircea Eliade în "Istoria credinţelor şi ideilor religioase":
Nu ştim în ce măsură structura iniţiatică şi eshatologică a misterului lui Zalmoxis mai supravieţuia în epoca lui Strabon. Dar autorii antici vorbesc despre anumiţi eramiţi şi oameni religioşi şi probabil că aceşti specialişti ai sacrului prelungeau tradiţia mistică a cultului lui Zalmoxis. Un alt amănunt pare de asemenea important pentru Strabon: faptul că Zalmoxis  - ca şi, mai recent, Deceneu - realizase o carieră atât de prodigioasă graţie mai ales cunoştinţelor sale astronomice şi mantice. În sec. al VI-lea e.n., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria în termeni extravaganţi interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale. Insistenţa pe cunoaşterea corpurilor cereşti poate oglindi informaţii exacte. Într-adevăr, templele de la Sarmisegetuza şi de la Costeşti, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcţie calendaristică.


Despre traci, Mircea Eliade scrie:
După Herodot, tracii adorau pe Ares, Dionysos şi Artemis; totuşi, regii lor venerau pe Hermes, ai cărui descendenţi se credeau. Cât despre Hermes, care, după Herodot, era cinstit exclusiv de către regi, adică de aristrocaţia militară, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, deşi un asemenea zeu este din belşug atestat de alte surse (R. Pettazzoni, The Religion of ancient Thrace). S-ar putea aşadar vedea în Hermes trac o divinitate solară. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale eroilor cavaleri se înmulţesc în Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totuşi de o concepţie mai târzie care nu lămureşte deloc teologia regală menţionată de Herodot.
Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile ce se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina făcliilor; o muzică sălbalică (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndeamnă pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învârtejit. Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate şi epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau bessares, lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora piei de căprioară şi, probabil, pe cap, coarne. În mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios (nume trac pentru Dionysos), pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la nebunia sacră, ele apucau animelele alese pentru sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncându-le carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea identificarea cu zeul; participanţii se numeau acum Sabos sau Sabazios.
Aşa cum a arătat şi Nicolae Iorga, fenomenul horal reprezintă o reminiscenţă a unui străvechi ritual mitico-magic de urcare la cer care se săvârşea pe tot cuprinsul Daciei încă din epoca paleolitică. Ritualul numit Kolabrismos (de la gr. κολαβρισμός) sau a Kolo era o horă ezoterică, în timpul dansului, oamenii se înfrăţeau formând o fraţietate magico-rituală. Sunt puţine date privitoare la Kolo-ul trac, dar putem să le completăm cu ceea ce ştim despre hora actuală.
În Enciclopedia Britannica găsim următoarea definiţie: Kolo derivă din denumirea veche slavonă a cuvântului roata. Kolo-ul era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanică.
Kolo-ul trac a dat la noi Hora, la sârbi Kolesca, la bulgari Horo-ul, la ruşi Korovad-ul şi la greci Choros-ul. Din Kolabrismos- ul iniţial au evoluat două tipuri de horă: cea închisă de tipul cercului şi hora deschisă, care cunoaşte mai multe variante, dintre care cea a horei deschise de tip spiralat mai supravieţuieşte doar la macedoromâni, precum şi la docoromânii din Banat si Oltenia, diminuându-şi însă caracterul magic. Se presupune că aceasta se apropie cel mai mult de ritul arhaic iniţial.
S-a stabilit că, pe teritoriul Daciei, fenomenul horal este prezent chiar din epoca Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultura cu ceramică pictata din Europa. Descoperirea la Bodeşti-Frumuşica a unei reprezentări în ceramica a unei hore formate din şase femei, aparţinând acestei Culturi, ar atesta faptul că pe teritoriul ţării noastre exista un cult al spiralei magice, anterior celui existent în India, Tibet şi China.

Pe culmea unui deal situat pe malul Istrului, în sanctuarul de la Seimeni, mii de femei dansează înlănţuite câte 30-40 în interiorul unor discuri imense. Sunt câteva zeci de astfel de hore. Se rotesc într-o bucurie frenetică, apoi se desfac în spirale care se strâng spre interiorul discurilor, de unde se extind iar în cercuri până spre margine. 
Pot dansa la lumina misterioasă a Lunii, venerându-l pe Dionysos. Dar la fel de bine pot dansa cu 2000 de ani în urma, bucurându-se de mângâierea caldă a Soarelui, mulţumindu-i pentru recoltele bogate.





UN SANCTUAR SIMILAR LÂNGĂ LOCALITATEA MIREASA

La aproximativ 25km de localitatea Seimeni, lângă localitatea Mireasa, am descoperit un sanctuar similar cu cel de la Seimeni. Se mai observă patru discuri cu diametrul de 26m.
Localitatea Mireasa nu este cuprinsă în Repertoarul Arheologic al României a Institutului de Arheologie "Vasile Pârvan", şi nici în Repertoarul Arheologic Naţional.




La mai putin de 25 km de Seimeni se afla localitatea cu nume parca
predestinat sa însoteasca primul sanctuar descoperit la altarul Zeului
Soare: Mireasa. Cununa îi este împodobita cu patru cochete discuri cu
diametrul de ... 28 m, amplasate pe malul unui pârâu.
Alaiul nu se lasa asteptat: nu trebuie decât sa ne îndreptam privirile spre
sudul Dobrogei. Acolo unde apele marii patrund insistent pâna la poalele
dealurilor, racorindu-le, se afla doua localitati apropiate, Vîrtop si
Albesti. Un mic râu se strecoara vioi printre pliurile dealurilor,
pierzându-se în sclipirile golfului. Este martor mut al mileniilor de
istorie si înca mai pastreaza ecourile incantatiilor izvorâte de pe
platourile misterioase ale celor doua sanctuare, odata cu apa izvoarelor.

























































TOATE ACESTE SANCTUARE AU FOST DESCOPERITE DE UN BRASOVEAN,INGINERUL PINTILIE CRISTIAN

Un inginer pasionat de arheologie a descoperit noi structuri de ziduri şi cetăţi antice în Dobrogea l Ciudatele imagini rivalizează cu desenele din cîmpia Nazca

Dobrogea, tărîmul celor mai vechi cetăţi greceşti de pe teritoriul României, nu şi-a dezvăluit încă toate secretele. Un braşovean pasionat de arheologie a studiat această zonă cu ajutorul programului Google Earth.  Navigînd de la un vestigiu istoric la altul, a descoperit formaţiuni fortificate despre care nu pomenesc tratatele de istorie SI CARE CERCETATE ATENT DE SPECIALISTI POT ADUCE SCHIMBARI  ESENTIALE CARTILOR DE ISTORIE




PINTILIE CRISTIAN

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Iliada ca sursă a protoistoriei poporului român


























*
În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele,
elogiul vechii lumii trace. Lume a cărei măreţie începea să apună într-o
aură de mister, păstrându-şi însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi -,
în timp ce lumea greacă progresa mereu şi neîntrerupt -,  devenind,
încet dar sigur, un prim etalon al antichităţii clasice.
Silviu N. Dragomir

  Tracii s-au estompat în continuare şi din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizaţii arhaice, întrând după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migra-ţiuni devastatoare. Însă – asta o vom vedea de îndată! –, nu fusese dintotdeauna aşa.
1- Subiectul epopeei Iliada
  Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvăluit de poet odată cu obişnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul său cânt şi din primele sale versuri:
Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse...” 
(Cîntul I / versurile 1 şi 2 din ediţia definitivă a lui George Murnu)
  Este vorba, aşadar, de tracul Ahile, personaj localizat spaţial către Gurile Istrului.
  Epopeea rămâne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal însă, ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atât cât se pare că au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile trace ale Troiei.
2- Cine au fost, în fapt, tracii?   Pentru vechii greci, a fi trac avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oştean desă-vârşit, posesor al unui suflet care şi-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Se ajunsese până acolo încât, elinii – ca semn al strălucirii – îşi căutau în vechime ascendenţe genealogice trace, uneori chiar cu specificarea unei aumite sor-ginţi geto-dace! Un exemplu ar fi însuşi zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pământurile din stânga Dunării; iar atunci când tatăl său a păcătuit cu zeiţa Afrodita şi a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat în războinica Tracie.
  Ascendenţe trace şi-a găsit până şi comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepţie faţă de ceilalţi greci care asociau virtuţile eline de cele ale tracilor din acel nord – îndepărtat şi misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obârşiilor.
  Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac, atestat fiind – aşa cum am mai spus - ca având sorgintea spre gurile de vărsare ale Istrului, acolo unde tatăl său, Peleu, era rege. Şi, deloc întâmplător, poetul poeţilor îi descrie pe traci abia în al zecelea cânt al cărţii sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariţie total strălucitoare –, ceea ce nu ar fi reuşit prin înşiruirea comună de la începuturile povestirii sale. E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.H., civilizaţiile minoică, cretană şi tracă, reprezentau în fapt vechile civilizaţii ale bătrânelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru tracii care-i erau contemporani. Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau grecii pe acei traci:
Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;
Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi-i acolo.
Caii văzutu-i-am eu, n-au seamă de mari şi de mândri,
Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.
Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune.
Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii...” 
(C. X / v. 420-427)
  Dar, când oare să fi avut loc asemenea lupte desfăşurate parcă în cadrul unei aceleiaşi familie de neamuri? Arheologii spun, începând cu Heinrich Schliemann, că Troia homerică ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrându-se perfect într-o civilizaţie dezvoltată - concomitent şi în mod paralel - pe toată platforma continentală “grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule şi insuliţe din Marea Egee. În acest conflict al anticilor – susţin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o înfruntare a unor civilizaţii diferit evoluate pe scara istoriei.
3- Războiul troian s-a desfăşurat spre amurgul protoistoriei
  Grecii revendică total posesiv, şi deci inutil, războiul troian ca fiind un război grecesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins în reţetă şi pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migra-tori din aceeaşi zonă boreală, au început să năvălească în Peninsulă abia după distru-gerea Troiei de către ahei –, nume generic, cuprinzându-i nu doar pe acei bine preci-zaţi ahei, ci şi pe ionieni; ambilor mai spunându-li-se, tot în ansamblu, argieni sau danai. S-a mai admis că, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la ~ 100 de ani după căderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea î. H. Prin urmare, în vremurile desfăşurării epopeei Iliada, încă nu existau greci, iar istoria nici măcar nu începuse.
  Ne aflăm, temporal, într-o perioadă de tranziţie în care încep totuşi să se iţească primii zori ai istoriei. Fierul e pomenit în Iliada numai de câteva ori şi doar episodic:
Prin cheutorile platoşei vârful de fier se prelinse
(C. IV / v. 121, 131 şi 475; C. VII / v. 137)
  Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, şi cu aceea a strămoşilor noştri geto-daci. Cu toţii erau direct participanţi la conflict.
  Amintim că bunurile erau încă stăpânite în comun (v. orânduirea gentilică) -, dar se întrevede naşterea proprietăţii private (cu o împărţire pe clase) prin cedarea de sur-plusuri către bărbaţii obştii care aduceau deosebit de mari servicii comunităţii. Asta ar rezulta şi din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus faţă de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate:
(C. I  / v. 119-122)  “... Atride,
Cel mai slăvit între oameni şi mai ahtiat după avere,
Cum şi de unde să-ţi deie bărbaţii ahei o răsplată?
Bunuri prea multe de-a obştii noi nu ştim păstrate niciunde” 
  Chiar dacă perioada războiului Troian rămâne în continuare destul de controversa-tă, s-a ajuns totuşi la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis în situ-area conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea şi al XIV-lea î. H.
4- Protagoniştii războiului troian
au fost, în realitate... tracii!
  Ştiut lucru e faptul că cetăţile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, consi-derată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înfiinţate în cea mai mare parte a lor de tracii numiţi dardani. Din celălalt sens, am văzut, civilizaţia aheiană ţinea tot de un acelaşi tip, aşa-zis tracic, al băştinaşilor “mediteraneani” de o bănuită origine pasto-rală pelasgă, despre care ştim foarte puţin. Dar, aproape cu siguranţă, toate populaţiile Peninsulei fuseseră atrase de un climat generos, ca şi de păşunile bogate. Şi chiar de nu erau chiar traci-traci, aheii desigur că îşi făcuseră un stagiu migrator în Tracia.
  Homer ni-i înşiruie, printre luptători, pe tracii care participau la confruntare:
-Din partea aheilor, traci sunt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte seminţii:
Din Eubeea suflând a mânie abanţii, din Halchis
Şi din Eretria, din Histiea cea darnică-n struguri,
Şi din Cherint de la ţărm, din nalta cetate Dionul,
Şi din oraşul Carist şi locuitori din Stire –
Fură conduşi de-a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abanţilor tari de virtute.
Iuţi şi cu pletele-n spate dau zor după dânsul abanţii
Plini de războinic avânt şi cu suliţi de frasin întinse,
Gata să dea în duşmani şi platoşa să le sfâşie
(C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)
-Din partea troienilor, traci sunt luptătorii lui Rhesos – amintiţi deja –, dar şi ceilalţi:
Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta...”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, încoifatul
Hector, oşteanul măreţ. Sub el oştiră bărbaţii
Cei mai viteji şi mai mulţi şi gata la luptă din suliţi.
Iar pe dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,
Al lui Anhise fecior şi al dalbei zeiţe Afrodita
(C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)
Prin urmare, se pare că acest război troian ar fi fost, în realitate, o oarece “afacere” între aceiaşi traci; în plus cu un bănuit iz de piraterie venit din ambele părţi: un trac din Troia, pe numele său Paris, o fură pe Elena, soţia unui alt trac (Menelau era doar frate cu tracul Agamemnon) şi-i lasă pe spartani nu doar fără frumoasa lor regină, ci şi fără o mare parte din multele lor averi. Agamemnon, foarte supărat de încălcarea sfintelor legi ale ospitalităţii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul că toate fu-seseră puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul şi prin asta nordul Mării Egee, se pune în fruntea unei coaliţii peninsulare de corăbieri şi porneşte distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca şi azi, la nivel statal...   Cel puţin, aşa rezultă din acuzele războinicului trac Ahile aduse lui Agamemnon:
Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace,
Spre a mă bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vină;
Nu mi-au răpit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele
Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n ţara bărbaţilor Ftia
Cea cu pământ roditor, că la mijloc sunt stavile multe,
Munţii cu umbre pe văi şi marea cu clocot de valuri;
Ci ne-am luat după tine, sfruntate, ca tu să te bucuri,
Că răzbunăm pe troieni noi, pe fratele tău şi pe tine,
Cel făr-de-obraz....”  (C. I / v. 150-158)
 5- Iliada – o veritabilă
Capsulă a timpului
  Grecii au refuzat să recunoască preluările făcute de la vechile populaţii meditera-neane, băştinaşe, în ciuda faptului că arheologii – şi în primul rând Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupă de metal din insula Creta.
  Reamintim că insula Creta, dealtfel ca şi Sparta, erau considerate de sorginte tracă. Dar şi scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeaşi greci, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele trace, vecinele lor de la nord, atât a poeziei, cât şi a muzicii.
  Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi însă cu uşurinţă trecute cu vederea dacă luăm în considerare că, tot grecii, au căutat permanent să păstreze pentru viitori-me bunurile morale şi materiale la care a ajuns civilizaţia lor –, întocmai ca într-o ve-ritabilă capsulă a timpului. Ca, după circa trei milenii, culmea, românii să repete per-formanţa printr-o aceeaşi tendinţă (v. Să fie oare mănăstirea Voroneţ o “capsulă a timpului?”, capitol din Enigme în jurul nostru - anul 1998, Silviu N. Dragomir).
  Iliada e, dincolo de poezie, o frescă unitară, întocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o îmbinare măiestrit ticluită, un veritabil testament, în care se poate întrezări permanenta grijă de a lăsa posterităţii învăţămin-tele şi experianţele de veacuri ale unei civilizaţii care a preluat de la alţii, dar a şi adăugat de la sine un sumum de lucruri şi fapte ce merită consemnate peste veacuri.
  În realitate, suntem în faţa unor teribile adevăriri. Protoistorice, aş zice. Şi, deloc întâmplător, poetul Chateaubriand, atunci când – constrâns de împrejurări – a anunţat că-şi vinde faimoasa lui bibliotecă, spunea că va păstra numai o singură carte: Iliada.


6- Modalităţi comune ale tracilor,
dar şi ale românilor, de a ieşi din crize
  În primul rând, va trebui să observăm – peste mii de ani – un acelaşi mod de a se căuta depăşirea unor mari şi catastrofale conflagraţii militare.
  Astfel, ajunsă aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coaliţiei ahee nu mai vede nici o posibilitate să iasă din criza militară în care se zbătea de nouă ani, în afară doar de a apela, în ultimă instanţă, la înţelepciunea unui înalt prelat:
Morţii ardeau sumedenii pe ruguri. Şi-n vreme de nouă
Zile, prin lagăr, zburară săgeţile dumnezeirii.
Dar. într-a zecea, pofti Peleianul la sfat ostăşimea...
<Cred, o Atride, că noi o să fim nevoiţi să ne-ntoarcem
Iar înapoi rătăcind, dac-o fi să scăpăm de la moarte,
Căci deopotrivă ne seceră oastea războiul şi ciuma.
Să întrebăm dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care-i de vise tălmaci, că şi visele vin de la Zeus,
Ca să ne spună de unde-i înverşunarea zeului Apolo?
Ceartă-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare şi capre alese
El dobândind, ar voi de la noi să-şi abată urgia?>
Zise şi-ndată şezu. Dar iată, se scoală-ntre dânşii
Fiul lui Testor, întâiul şi fala prorocilor, Calha,
Care ştia câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor
Şi cârmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia...
(C. I / v. 51-70)
C. I / v. 51-70)   Iată că, întâmplător sau nu, după trei mii de ani, Ştefan cel Mare, a cărui oaste era şi ea “secerată” de mulţimea turcilor, apelează la sfaturile înţeleptului călugăr Daniil Sihastrul, încercând astfel să obţină victoria militară prin umila supunere la vrerile divinităţii.
  Sigur că oricine ar putea obiecta realitatea că astfel de practici au fost – atât spaţial, cât şi temporal – comune şi multor altor vechi şi mari conducători de oşti care ajunseseră la ananghie...
 Să săpăm mai adânc...
  Ne tot plângem, pe umerii celor care au răgazul să ne asculte, că nu dispunem de suficiente date despre trecutul îndepărtat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omorâm prea mult cu căutatul -, exceptând, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal rămas încă neexplorat de români. Fie şi măcar ca operă de artă, Iliada a fost sondată pentru prima dată abia prin anul 1938 (?!) de către Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei în literatura veche românească). În mod cu totul curios, epopeea este considerată de istorici ca o simplă poezie pe care – nu-i aşa? – nu te poţi bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, într-un acelaşi timp se admite de către poeţi că ea este doar strămoşul poeziei europene şi, că,  în realitatear fi doar vorba de o pură istorie... romanţată. Ca să vezi...
  Or, nimeni nu vrea să vadă – în afara unor încercări anterioare şi timide ale isto-ricului Nicolae Densuşianu – dacă nu cumva această epopee este posibil, ca întocmai oricărei arhaice opere de artă (fie ea cetate, monument, stelă funerară ş.a.) să mai conţină, în plus, o seamă de date şi situaţii care, peste milenii, s-ar fi putut păstra ne-alterate de timp -, în cazul în speţă comportamente, proceduri sau obiceiuri bine con-turate la popoarele cărora le este premergătoare: traci, geto-daci, protoromâni, români.
  Este o justificare a unei păreri personale că printre puţinele semnale de comporta-ment uman venite din trecutul nostru – mă refer la protoistorie, ca la cea mai adâncă investigare posibilă – şi în completarea creaţiilor populare: basme, credinţe, eresuri, poezii, colinde, oraţii, blesteme, descântece ş.a., s-ar putea foarte bine să apelăm şi la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalăm doar câteva.
a) Rolul Divinităţii la traci şi la români. În viziunea homerică, punând în discuţie doar Iliada, desfăşurarea întâmplărilor pământeşti trebuie urmărită nu doar în înlănţuirea lor pur omenească, ci şi sub aspectul rolului Divinităţii. Pentru vechii traci nu era îndeajuns de clară motivaţia pentru care – viteaz fiind şi dreptate având –, puteai totuşi foarte uşor să pierzi o bătălie din cauza unei voinţe imuabile, de nepătrus, atribuită pe atunci lui Zeus. De asta, poate, mulţimea jertfelor făcute zeilor la tot pasul de-a lungul întregii epopei homerice. Dar, tot aşa, pentru românii deveniţi între timp creştini, trebuia neapărat şi adeseori adus jertfe lui DumneZeu. Şi, poate, tot de aici, prinosurile ca şi bisericile închinate de către voievozii noştri (v. Ştefan cel Mare ş.a.) lui Dumnezeu, după fiecare bătălie câştigată; chiar dacă ea, adesea, era obţinută numai prin merite militare şi prin însăşi dreptatea cauzei.   Este vorba de acea credinţă rămasă permanentă la poporul român, anume că succesul şi reuşita în oricare dintre acţiunile omeneşti depind, în ultimă instanţă, nu doar de valoarea individuală, ci şi de ajutorul acordat de DumneZeu. Întocmai ca odinioară la traci, de Divinitate. Ca să nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau în plin secol al XIX-lea de către populaţia rurală – aşişderea ca odinioară la traci – cu precizări asupra rasei (păsări, ovine ş.a.), caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tânăr etc.), modului de împărţire a jertfei (ce anume din jertfă ia preotul, ce ia gazda ş.a.). Sau, chiar de către noii Domnitori la solemnităţile de înscău-nare. Este consemnat istoric faptul că Voievozii munteni, atunci când veneau cu întreg alaiul de încoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau întâmpinaţi de un cioban dinainte ales şi frumos îmbrăcat care jertfea un berbecuţ alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod să păşească încă de la intrarea în lăcaş peste sângele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri păgâne nu pot fi găsite în creştinism.
 
  b) Conştiinţa jertfei şi imanenţa morţii. Ahile Peleianul, întocmai celorlalţi eroi traci, consimte foarte uşor la pierderea bunului suprem - care este Viaţa -, pentru îndeplinirea marilor ţeluri ideale cum ar fi  Gloria şi Onoarea:
(C. XXI / v. 106-113)  “... Dar acuma
Nu va scăpa cu viaţă nici unul din cei care zeul
O să mi-i puie în mână-naintea cetăţii, nici unul,
Oricare-o fi din ai voştri, necum feciorii lui Priam,
Mori şi tu, frate, şi taci. De ce te mai vaeţi zadarnic?
Doar a murit şi Patrocle, şi ce eşti tu faţă de dânsul?
Cată la mine şi vezi ce mândru sunt eu şi ce mare;
Tata mi-i Domn şi viteaz, iar mama zeiţă, şi totuşi,
Vai, şi pe mine m-adulmecă moartea şi soarta
Nebiruită pe veci. Dimineaţa, namiaza ori seara
Are să vie o vreme, când unul şi mie-o să-mi curme
Firul vieţii, cu lancea lovindu-m-aci ori cu arcul...
  Acel “mori şi tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stări conflictuale, de război. Nici nu se punea în discuţie problema unei “prietenii” între Ahile şi Hector. Era vorba liniştirii învinsului că în luptă, acesta e “Datul”, în care Datul = Soarta.
  O glosare asupra datoriei şi a imanenţei morţii la traci şi geto-daci, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeţi Solul Dac, precum şi zicătoarea: Ce ţie ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!
 
  c) Supunerea tracilor în faţa imuabilului. Luptătorii ahei, deşi cu mult mai mulţi (între 120-140.000 de soldaţi) şi foarte motivaţi (doar luptau pentru "cauza dreaptă" a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sunt mereu învinşi de mult mai puţinii luptători troieni (circa 50.000 de soldaţi), care apărau (culmea!) nedreptatea şi raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totuşi, ei acceptă faptul (!), întocmai ca pe o hotărâre imuabilă a Divinităţii:
Mare şi grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus,
Neînduratul. Deşi se-nvoise cu semne că-n ţară
Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,
Totuşi acuma s-a pus să mă-nşele grozav, mă sileşte
Calea spre ţară s-apuc ruşinos după pierdere multă.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic...
(C. II / v.109-114)
  Întocmai, o atitudine asemănătoare reiese după trei milenii şi în cazul moldoveni-lor din acea pisanie a lui Ştefan cel Mare de la Războieni, prin care acesta îşi asuma înfrângerea, indiferent de nedreptatea sorţii: “...sculatu-s-a puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate ale sale răsăritene puteri; încă şi... Laiotă venit-a cu toată ţara lui cea basarabească; veniţi să jăfuiască şi să prade Moldova. Şi au ajuns până aici la Pârâul Alb, iar noi Ştefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am înaintea lor şi am făcut cu dânşii mare războiu în luna iulie în 26 zile, şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu biruiţi fură creştinii de către păgâni, şi căzură acolo mare mulţime de ostaşi...”.
  O nemaipomenit de smerită recunoaştere în faţa unui nedrept, dar imuabil, destin.
  d) Participarea femeilor la jocul sorţii: Moarte, sau Glorie şi Onoare. Încă din protoistorie, femeile au participat cu dăruire, abnegaţie şi o totală supunere la hazardul războiului, acest (uneori) funest joc. Cât de teribil-umană e descrisă zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numită “căţea neruşinată”, din clipa în care soţul ei, Paris, părăseşte câmpul de luptă şi se refugiază ca un laş în palatul său din Troia:
Mi-ai şi venit din război, mai bine piereai tu acolo,
Biete, răpus de acel care-mi fuse bărbat înainte.
Tu te mândreai altădată că-l poţi dovedi pe Menelau
Oricum te-ai bate cu el, cu virtutea, cu braţul, cu lancea.
Hai şi pofteşte-l acuma din nou pe viteazul Menelau
Şi te măsoară cu el. Ba eu te sfătuiesc să te-astâmperi,
Pofta de harţă să curmi şi să nu mi te-apuci nebuneşte,
Luptă pieptişă să dai cu Menelau, ca nu cumva-ndată
Suliţa-i să te doboare...”  (C. III / v. 425-433)
Nu este necesar un efort prea mare pentru ca să poată fi văzută, în pandant, atitu-dinea femeilor de luptători moldoveni aflate într-o situaţie oarecum asemănătoare. Amintiţi-vă, rogu-vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ştefan cel Mare...   e) Cavalerismul trac faţă de cel românesc. Iliada ne supune atenţiei cel puţin două cazuri evidente ale vechiului şi binecunoscutului cavalerism. În timpul înfrun-tării directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul şi aheul Tidid Diomede, luptătorii invocă părinţii şi strămoşii până când ei observă că au o... aceeaşi ascendenţă! –, astfel că încetează lupta şi voios îşi dau mâna:
“<Hai dar să facem schimb de arme-între noi ca să ştie
Toţi de pe aici că ne leagă o prietenie străveche.>
Asta vorbiră amândoi, săriră din care şi mâna
Prieteneşte şi-o strânseră şi întăriră credinţa
(C. VI / v. 119 –236)
  Un eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari căpitani beligeranţi, i-a pus faţă în faţă pe comandantul trac Hector Priamidul şi pe căpitanul de oaste ahe-ul Aias Telamonianul. Ei se luptară atât de crunt şi îndelungat în faţa propriilor oştiri, încât i-a apucat... înserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, conveniră să înceteze ostilităţile. Spuse atunci “încoifatul” Hector către Aias, încheind:
Hai să ne facem şi daruri, un schimb de slăvite odoare,
Ca între ahei şi troieni să zică de noi oarecine:
<Vrajba ce mistuie vieţi, silitu-i-a la încleştare,
Dar se desprinseră ei împăcaţi amândoi ca prieteni>
Astfel îi zise şi spada ţintată-n argint i-o întinse,
Teaca împreună cu spada şi chinga-i frumoasă de piele.
Aias îi dete şi el un şerpar sclipitor de porfiră.
El dup-aceea se-ntoarse-napoi între ahei la corăbii
(C. VII / v. 44-304)
  Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova şi Matei Basarab din Valahia, încetând un întreg şir de lupte şi nenumărate ostilităţi, dădură în final mâna şi îşi dăruiră unul altuia măreţe biserici...
  f) Democraţia militară la traci şi la români. Românii au moştenit de la traci de-mocratia militară, ea fiind atestată, cu un ultim popas actual al său doar în jocurile paramilitare, precum Căluşarii sau Junii Braşovului. Însă, desigur, democraţia militară funcţiona curent la traci din moment ce Ahile,  fiind nedreptăţit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele oştirii:
Tu beţivan, tu obraz de dulău sperios ca şi cerbul!
Nici cu oştirea te bizui vreodată să ieşi la bătaie,
Nici să te-aţii pânditor de duşmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, că te temi să nu dai de primejdia morţii.
Doar ţi-e mai bine să huzuri în tabăra noastră cea largă
Şi să despoi de-a lui daruri pe cine-ţi grăieşte-mpotrivă.
Crai care storci pe supuşi, domnind peste netrebnici...
(C. I / v. 222-228)
  Din fosta democraţie militară tracă s-a mai păstrat la români doar acel drept al boierilor de a lua parte înaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca şi – în cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a-şi decide propria lor retragere din bătălie. Asta, întocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lup-te, fiind nemulţumit (am arătat) de comandantul său, Agamemnon. O astfel de pro-cedură este ades întâlnită la români prin părăsirea Voievodului de către marii boieri, participanţi pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin părăsirea lui Ştefan cel Mare de către boieri la anul 1476: “Toată Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrând pe Domnul ei de tiranie şi cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna în jurul lui, zicând că nu s-a purtat niciodată ca Domn, ci ca un chinuitor călău...”. Numai astfel, părăsit de toţi ai săi, Ştefan a fost înfrânt la Războieni. Ulte-rior, procedura venită din timpuri bătrâne a început să fie considerată - în mod im-propriu - ca o trădare; deoarece vechea uzanţă a democraţiei militare începuse să fie considerată de domnitori ca un gest de răzvrătire faţă de “unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel că în cele din urmă a dispărut cu totul. Astăzi, ea mai persistă - aşa cum am mai spus -, doar în unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau căluşari.
  g) Scrierea din perioada homerică. Există în Iliada o referire – doar una singură, în toată întinsa epopee – la scrierea ce era practicată în acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisă de regele Proitos din Argos, către socrul său, rege în Tracia (!), încredinţată chiar transmiţătorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicaţie expresă ca acesta să fie ucis imediat la sosire, după citirea scrisorii:
Dar se feri să-l omoare, din teamă de sus, îl trimise
Tocmai în Licia, unde pieirea să-şi ducă el însuşi
Semne de moarte scriind o mulţime pe-o placă-ndoită
Şi poruncind s-o arate crăiescului socru să-l piarză...”, iar apoi:
Cum el ajunse în Licia, ţara udată de Xantos,
Craiul acolo voios îl cinsti cu ospeţe de nouă
Zile şi jertfe de nouă juncani îi aduse pe-altare.
Doar într-a zecea, când zorile trandafirii răsăriră,
El începu să-l întrebe, ceru chiar dovezi ca să vadă
Ce fel de sarcină-i dete iubitul său ginere Proitos,
Când a primit el tăbliţa-ndoită cu semnele morţii...
(C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)
  Deşi semnificaţia cuvintelor din original: “semata lygra” -, apare ca neîndoielnică, ea a fost secole la rând pusă sub semnul îndoielii, deoarece însăşi dezvoltarea şi înal-tul nivel de civilizaţie atins în mileniul al II-lea î. H. erau contestate. Abia descoperi-rile arheologice din Creta, ca şi din Pyros, au atestat existenţa miilor de asemenea tăbliţe cu înscrisuri, printre care unele întocmai scrisorii din Iliada, care fusese îndoită în sistemul roman de mai târziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilată.
  Apare extraordinar de relevantă însăşi ideea existenţei unor corespondenţe posibi-le între sudul Greciei şi centrul Traciei, asta încă din plină perioadă homerică. Nu trebuie uitat că, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880),  când în faţa a peste 400 de savanţi Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice sem-nalând uluitoarele asemănări între semnele culturii Turdaş - Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrările Ilios a lui Schliemann şi Cypern a lui Cesnola), se făcuse deja pasul spre ideea că scrisul din perioada homerică ar putea fi identic cu acela din Dacia. Era, reamintesc, anul 1880!  Dar, savanţii noştri au tăcut... 
  În zilele noastre, o altă cercetătoare româncă, Viorica Mihai, susţine că scrierea geto-dacă ar deriva dintr-o scriere silabică dovedită că ar fi fost folosită şi în cultura Gârla Mare, exact între anii: 1600-1160 î. H. Dar, savanţii noştri tac în continuare...
i) Date certe care pot fi găsite în Iliada. Din epopeea studiată rezultă în mod cert că, înainte de Iliada, mai activaseră în Peninsulă şi o sumedenie de alţi poeţi traci; dintre care cei mai importanţi fuseseră: Orfeu, Musaios şi Tamiris. Deci, chiar înainte de Iliada, tracii obişnuiau să cânte întâmplări eroice strămoşeşti. Când trimişii lui Agamemnon, Fenix, Aias şi Ulise, propuşi pentru a trata împăcarea regelui cu Ahile, aceştia, mergând la cortul eroului:
Ei îl găsiră pe-Ahile cu armia lui la corăbii;
Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i
Cea cu căluşul de-argint, frumoasă şi meşteşugită,
Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea
   Craiului Vultur. Cânta, veselindu-se, fapte viteze...” (C. IX / v. 183-187).
  În epopee mai poate fi întâlnit faptul că tactica militară aplicată de beligeranţi era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocări explicite şi făcute în mod expres. Totuşi, la un moment dat - într-o situaţie specială, de vârf - se întrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formării unui sistem numit ulterior “a-rici” de către antici:
Gata cu pieptul să-nfrunte potopul troian şi pe Hector
Lance cu lance-ngrădind şi scutul de scut răzimându-şi
Coiful în coif şi bărbat de bărbat laolaltă-n oştire
Se-nghesuiau...”  (C. XIII / v. 124-145) 
  Respectiva tactică, izvorâtă din certe necesităţi strategice, stringente, va fi pusă la punct de hopliţi şi dusă la desăvârşire de “falangele” macedoniene închise, ca şi de “ţestoasa” romană la asedii. O aplică şi Ştefan cel Mare la Războieni când, rămas cu prea puţini luptători în faţa puhoiului turcesc, aşează întocmai astfel carele şi suliţaşii.
  Tot aşa, multă vreme, în lipsa unor certe izvoare documentare nu s-a prea ştiut cum era în evul mediu împărţită oastea la noi. Putem acum afirma, totuşi, că grosul oştirii din Ţările Române – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca şi cele ale tracilor din Iliada. Explicităm: oamenii trebuie că erau rânduiţi după fratrii (zone) şi neamuri, aşa fel că zona (ex. sucevenii, romaşcanii etc.) să dea sprijin zonei, iar nea-mul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul că tracii în-cepuseră încă de pe vremea Iliadei să aplice respectiva tactică propusă de bătrânul şi versatul Nestor lui Agamemnon, în ceea ce priveşte organizarea gloatelelor:
Chibzuie bine, o, Doamne, şi tu şi de alţii ascultă; Nu este de lepădat un cuvânt ce eu ţi-l voi spune:
Armia tu întocmeşte-ţi acum după neam şi-nrudire,
Neamul pe neam să s-ajute la luptă şi ruda pe rudă.
Asta de faci, Agamemnon, şi dacă te-ascultă danaii,
Şti-vei tu care din frunte şi care din gloată-i netrebnic
(C. II / v. 355 - 360)
j) Creştini înaintea creştinismului... Această afirmaţie care a bulversat multă lume, în special pe istoricii-funcţionari de astăzi, a dat naştere la deosebite şi aiuri-toare speculaţii. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica creştină (cel puţin de către noi), ci este vorba de unele constatări de aparenţă sporadică făcute în special cu privire la acele obiceiuri pe care creştinismul cu siguranţă că le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.). Cum altfel, de pildă, am putea înţelege o anume procedură folosită şi azi la înmormântările creş-tine, atunci când mortul este în toate cazurile aşezat cu picioarele spre uşa de intrare a casei şi este scos exact într-o aceeaşi poziţie, aşa cum ne spune în Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, încă de acum circa 3.000 de ani înainte de creştinism:  “Mie încalte nu-mi poate tihni nicidecum înainte
Nici băutură, nici hrană, căci mort mi-e prietenul, zace
Bietul în cortul întins cu tălpile-ntoarse spre uşă...
(C. XIX / v. 207 - 209)
  Dar, în Iliada găsim zeci de asemenea obiceiuri creştineşti (v. priveghiul ş.a.).

 Puţină istorie nu strică...

  În poemul Iliadei, sunt foarte multe referiri la tracii de la Istru, din acel nord înde-părtat, printre care le putem aminti şi pe cele de la începutul cântului al XIII-lea:
După ce duce pe Hector şi oastea-i aşa spre corăbii,
Zeus îi lasă pe ei să-şi poarte necazul şi greul
Luptei apoi, iar el cată cu ochi luminoşi mai departe
Ţări şi noroade să vază, pe traci care-nstrună sirepii,
Pe hipemolgii slăviţi, băutorii de lapte, pe mizii
Care de-aproape se bat şi pe abii cei plini de dreptate
(C. XIII / v. 1 - 9)
  Chiar la începutul cântului respectiv, Homer ni-i precizează ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Mării Negre, populaţie pelasgă foarte cunoscută prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapă (a se revedea în acest sens basmul Făt-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizaţi între Carpaţi şi Dunăre (a se identifica drept o populaţie străbună a viitorilor misieni, coborâţi in corpore spre Asia Mică); precum şi pe abi, o altă populaţie, desigur tot tracă, tot nordică -, dar rămasă deocamdată neidentificată. Sau:
Repede-Ahile purcede spre fiul fălos al lui Pires
Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică ţară...
(C. XX / v. 468-469)
  Sunt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse într-un simplu mate-rial ca acesta. În Iliada mai poţi afla cum se năşteau tracii. Tot în Iliada poţi afla cum creşteau, dar şi cum erau educaţi ei. În Iliada se poate vedea cum se căsătoreau, cum luptau şi cum mureau tracii. Tot aşa după cum, de asemenea, în Iliada afli despre me-sele tracilor unele detalii surprinzătoare. Astfel, după ce Nestor îl salvează pe Maha-on, fiul lui Asclepios (este cea mai veche laudă adusă tagmei medicilor, din proto-istorie) şi îl invită la cortul său, bătrânul îi oferă acestuia o masă de refacere pe care le-a pregătit-o Hecameda, frumoasa cârlionţată:
 (C. XI / v. 610 - 625)  “...Ea le-ntinse o masă
Dalbă, strunjită, cu negre picioare, şi-o tavă de-aramă;
Spre a da gust udăturii, ea puse într-însa o ceapă,
Miere gălbuie şi sfântă făină de orz şi alături
Puse-o mândreţe de cupă, de Nestor adusă de-acasă.
Cupa cu ţinte de aur bătută era şi-avea patru
Toarte lucrate de jur împrejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.
Altul abia de pe masă cu-o mână putea s-o ridice,
Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s-o ţie.
Prinse s-amestece-n cupă vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zână de mândră, şi brânză de capre să farme
Cu un răzuş de aramă, să presure albă făină;
Şi băutura gătind, ea îndată-i pofti ca să beie.
Dânşii băură şi după ce-şi stinseră-a setei arsură,
Stau veselindu-se-n cort cu vorb-amândoi împreună
Iată o mostră de modul în care aheii îşi ospăta musafirii în vase pe care noi, astăzi, le socotim nefuncţionale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile "Cucuteni".   Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor traci.
  Ca să nu mai vorbim de multe alte realităţi ale Iliadei -, din care aflăm că tracul Eneas  făcea parte dintr-o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt trac, Priam. Prin similitudine, amintiţi-vă de îndelungile confruntări de la noi între famili-ile Dăneştilor, din Ordinul Pământenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeştii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.
  Mai amintiţi-vă de tracul Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranţă limba sa tracă atunci când - învins fiind -, a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceiaşi limbă cu care şi-a refăcut traiul şi ginta în ţara de adopţiune: în Laţium (!).
  De aici rezultă clar că latina era o limbă de sorginte tracă –, rezultând, iară-şi-iară, că latinii vorbeau o limba tracă, întocmai aşa după cum şi strămoşii noştri vorbeau o aceeaşi limbă tracă; bine-înţeles că, ambele, cu inerente evoluţii avute în paralel...
  Dacă istoricii noştri, cu aptitudini pur funcţionăreşti, nu vor să admită că Homer şi Virgiliu aveau minime cunoştinţe istorice, ar trebui cel puţin să recunoască - măcar aşa, din bun simţ -, că cei doi mari bărbaţi ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întâmplările din peninsulele greacă şi italică.
x
  De aceea consider că, citind Iliada ca pe o sursă a protoistoriei poporului român, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele ţesute în jurul comportamentului strămoşilor traco-geto-daci, dezvăluindu-ni-se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atât cât ne permite nivelul actual de cunoaştere şi, în nici un caz să neglijăm intuiţia; numai astfel reuşind să  integrăm într-o evoluţie credibilă spiritualitatea străbunilor noştri direcţi.
  Dar, asemenea constatări au mai fost făcute şi de către alţi autori, fie şi numai, oarecum sporadic –, fiind cazul să-l mai amintesc aici pe Nicolae Densuşianu.
  Deci, pentru a reciti Iliada în sensul propus, nu este neapărat nevoie să-mi plătiţi drepturi de autor; în schimb putând aprinde la biserică două lumânări: una la Morţi, deoareece tracii mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi noi suntem chiar urmaşii lor direcţi moştenindu-le şi comportamentul şi limba.
  O puteţi face liber, iar dacă nu, nu!
Silviu N. Dragomir
Societatea Culturală GETICA

sâmbătă, 9 aprilie 2011

INSULA SERPILOR-INSULA LUI APOLLO,LEUCE,INSULA ALBA,INSULA FERICITILOR HIPERBOREENI



























Ce ar putea spune astăzi o insulă mică din apropierea gurilor Dunării, o insulă din Marea Neagră pe care acum se află doar o mică unitate de grăniceri. Un tărâm sterp pe care vânturile mării vin şi şoptesc o poveste tainică. Dacă pietrele ar putea vorbi, iar timpul ar putea fi dat înapoi, oare ce s-ar putea găsi aici?
Neaşteptat, această mică insulă a fost cândva în antichitate o civilizaţie numită hiperboreeană, despre care se spune că „era cel mai religios, cel mai avut şi cel mai progresat popor al lumii vechi.“. „Pe o insulă a Mării Negre, situată în nemijlocita apropiere de gurile Dunării, insulă căreia în literatura grecească i s-a dat numele de Leuce, adică Albă, a existat într-o epocă depărtată antetroiană, cel mai important monument religios al lumii vechi, templul lui Apollo Hiperboreul sau al Soarelui.“ (Nicolae Densuşianu – Dacia Preistorică)
Renumitul gramatic şi poet Lycophron din Eubea, care a trăit în sec. III î.e.n, ne spune că insula Leuce se află situată în faţă de gurile râului numit Keltros, dar sub această denumire el se referă la Istru, care, după cum scrie Herodot, venea din ţinuturile celţilor. Hecateu ne spune că insula cea sfântă a lui Apollo se află în regiunea septerională (sau în nordul zonei greceşti) şi în faţă de ţinutul celţilor, această insulă purta numele de Helixoea, cuvânt de origine pelasgă, sau Felicia - Insula Fericiţilor. Din insula cea sfântă a lui Apollo, scrie Hecateu Abderida, se vedeau unele înălţimi de pământ de la Selina şi care nu era mult depărtată. Selina din ţara hiperboreilor era o realitate geografică. Insula Leuce sau Albă, care după războiul troian a fost consacrată mormântului lui Ahile, se află situată în faţa celor două guri de sus ale Dunării, Chilia şi Sulina. Acest braţ al Dunării, Sulina, în secolul al X-lea e.n. a fost cel mai navigabil, apare în scrierile lui Constantin Porfyrogenitul numele de Selina. Hecateu din Abderida scrie că: din insula cea sfântă a lui Apollo se vedeau oarecari înălţimi terestre de la Selina – dar el nu avea în vedere un aspect al cerului sau depărtarea lunii de acest colţ de pământ, ci numai acea parte a continentală din Delta Dunării, care şi în Evul Mediu era cunoscută navigatorilor din Marea Neagra sub numele de SELINA.

                                                  statuie a zeului hiperboreean APOLLO

Din aceste scrieri se poate deduce că insula Leuce sau Albă, de la gurile Dunării, a avut două epoci de înflorire maximă. Cea dintâi a fost cea dinainte de căderea Troiei, când această insulă a fost leagănul religiei primitive a lui Apollo, iar din această epocă derivă numele său de Leuce sau Albă. A doua perioadă a început după războiul troian, când insula Leuce a fost consacrată umbrei eroului Ahile, dar păstrând vechea organizare a cultului lui Apollo, adică oracolul, asupra căruia aveau drept exclusiv preoţii, dar şi dreptul la ofrande pioase, la rugăciuni, voturi şi sacrificii, menţinându-şi statutul de insulă sfântă şi spirituală.
Cercetările arheologice făcute în insula Albă, Leuce, confirmă aceste date istorice şi geografice.                                                
In mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri zidurile acestei clădiri mai aveau încă o înălţime de 1m 67 cm. Construirea acestui templu, spune Koehler, se reduce la epoca arhitecturii primitive sau ciclopice. Zidurile erau formate din blocuri foarte mari de piatră albă şi piatră de calcar, prea puţin prelucrate şi aşezate unele peste altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce, ne apar în fragmentele descoperite la 1823 ca o operă de artă monumentală. Se mai spune că era bogat împodobit cu marmură albă, după numeroasele fragmente de sculptură descoperite aici. Astăzi, din toate ruinele ce mai existau acolo la 1823 nu mai există aproape nimic. Despre proporţiile grandioase ale acestui templu se spune că erau de 29 m 76 cm, fiecare latură a sa, iar aceasta ne indică faptul că acest templu a fost construit pentru adorarea unui mare zeu. Se spune că acolo era templul unui mare zeu sau a unei mari puteri divine, iar forma arhitectonică a acestei construcţii corespunde pe deplin templelor antice ale zeului Apollo.























templu al luiAPOLLO-din grecia antica

In afară de zidurile templului s-au mai descoperit în partea de răsărit şi în partea de apus şi resturile altor trei construcţii foarte vaste, din acelaşi material şi de aceeaşi origine cu vechiul templu. Se presupune că destinaţia acestora a fost de a servi ca sanctuare, locuinţe, dar şi adăposturi pentru pelerini. Lângă zidurile templului, se mai vedeau în anul 1823, săpată în stâncă, o fântână adâncă de 15 picioare cu deschiderea circulară, iar altele două în partea de apus cu deschiderea dreptunghiulară, fântâni care în conformitate cu tradiţiile arhaice serveau pentru trebuinţele templului, dar şi pentru spălarea pe cap şi pe mâini a credincioşilor. Homer în Hymn. in Apollo aminteşte de un izvor frumos de lângă un templu al lui Apollo de la Crissa, iar Pausaniia ne spune că lângă ruinele templului lui Apollo de la Hzsiae în Beotia se vedea încă în timpul său puţul cel sacru, despre care spuneau locuitorii din Beotia că în vechime cine bea de acolo căpăta darul profeţiei.Scrierile străvechi menţionează despre acest templu primitiv al lui Apollo de pe insula Leuce că era – Biserica cea mare cu 9 altare sau Mănăstirea Sfântă, descriind-o astfel: pereţii acestei mănăstiri sunt făcuţi din lemn de tămâie, uşile de alămâie, iar pragurile sunt de alămâie ori de marmură. Ea are 9 statui şi 9altare, e cu 9 uşi, cu 9 uşiţe, cu 9 ferestre, cu 9 ferestruţe, cu 9 praguri, cu 9 prăgurele, cu 9 scaune, cu 9 scăunele, şi în ea ard 9 lumânări. Conform unui alt text: mănăstirea are 9 stâlpi de ceară, 9 de tămâie şi 9 făclie. Ea este foarte veche pe dinafară este acoperită cu muşchi, iar pe dinăuntru aurită. Ferestrele sunt în partea de răsărit către Sfântul Soare. Uşile spre mare, usciorii sunt de făclie, iar în partea de deasupra este cu zăbrele sus la stele. Altariul este de mărgărint. Jeţurile sunt de aur, iar scaunul cel mare are 9 picături de soare.
Mănăstirea şi scaunele sunt scrise şi înăuntru este plină de prăpori. Întreaga mănăstire e ca un mândru soare. Lângă mănăstire se află un lac de mir şi un pârâu de vin, în care se scaldă şi se iordăneşte Bunul Dumnezeu şi bătrânul Crăciun, iar după ce se scaldă şi după miruire ei se îmbracă în alte veşminte. Calea de la malul ostrovului şi până la mănăstire se numeşte Cărăruica raiului.Ruga sfântă este multă şi lungă tare, seara, noaptea şi în zori de ziuă. Şi ea se de săptămâni de către 9 popi bătrâni, de 9 patriarhi şi de 9 logofeţi (cântăreţi). Când era slujba cea mare de la această mănăstire albă, atunci vin aici toţi sfinţii, sosesc corăbii încărcate de îngeri şi vine în corabie însuşi Dumnezeu. Scaunele, pe care şed în mănăstire Bunul Dumnezeu şi ceilalţi sfinţi, se numesc veri de aur.
Acest lăcaş apare maiestuos nu numai prin splendoarea lui incomparabilă, dar şi prin dimensiunile colosale ale construcţiei sale. Mănăstirea Albă este atât de vastă încât cuprinde o lume întreagă şi este cu turnul până la nori. Ea mai poartă numele de Mănăstirea Domnilor, ceea ce este în deplină concordanţă cu ceea ce a afirmat Hecateu că preoţii de la templul hiperboreenilor sunt fiii şi descendenţii regelui Boreas. Biserica avea 9 altare pentru 9 divinităţi puternice cereşti, iar ruga sfântă se făcea de către 9 preoţi şi 9 patriarhi (preoţi superiori) ai fiecărei divinităţi. Această credinţă religioasă în 9 zei principali era dogma unei tradiţii precreştine. Cele 9 altare şi cele 9 statui erau consacrate lui Bunul Dumnezeu fiu, care este una şi aceeaşi cu Bonus deus puer sau Bonus deus puer phosphorus (aducătorul luminii), epitete date zeului Apollo, al cărui cult se afla răspândit în ţările Daciei şi în epoca romană mai ale la Apulum, marele oraş, care poartă numele lui Apollo. În tradiţiile arhaice, dar şi în tradiţiile latine Apollo era identificat cu Soarele, această divinitate mai era invocată şi sub numele de Ilion, adică Soare în limba greacă.
Legendele atribuie Mănăstirii Albe o origine divină, fiind construită chiar de zeul Soare sau Apollo, dar această legendă mai era foarte cunoscută şi răspândită în ţinuturile greceşti. Locuitorii de la Delphi, după cum spune istoricul Pausania, povesteau că Apollo a trimis la hiperborei o biserică, pe care o făcuse albinele din ceară şi din planta numită mac. Acest templu al hiperboreilor era atât de vechi încât începuturile sale ajunseseră să fie mitice în perioada greacă, iar, pe de altă parte, strălucirea şi sfinţenia sa rămăseseră legendară, chiar şi la locuitorii de la Delphi. Legendele au stabilit cu certitudine că renumitul templu al zeului Apollo sau al Soarelui de la hiperborei, care a strălucit cu atâta glorie în lumea preistorică, se afla în insula Albă din Marea Neagră care se afla chiar lângă gurile Dunării.
Hiperboreii constituiau, în acea epocă, cel mai religios, cel mai avut şi cel mai avansat popor al lumii din perioada antichităţii. Acest ilustru templu al lui Apollo de la gurile Dunărei de jos a avut un rol imens în istoria civilizaţiei Europei orientale. El a fost templul mamă al celebrelor locuri de adoraţie a lui Apollo din Delos şi din Delphi. Influenţa sa culturală s-a extins peste toată Grecia continentală şi insulară, peste părţile de apus ale Asiei Mici, în Africa, peste Egipt, iar la nord şi la apus peste Sciţia, dacia şi ţinuturile Germaniei numite în antichitate Celtica.
De la acest templu pelegrinau în continuu spre ţările de la miazăzi apostolii şi profeţii li Apollo. La el veneau din oraşele meridionale căpeteniile cultului apolinic şi alte cete de credincioşi inspiraţi de această religie, ceea ce se exprimă în mod simbolic prin legendele vechi de călătorie a lui Apollo la hiperborei. Această metropolă religioasă de la gurile Dunării a fost şi u mare centru de cultură teologică şi literatură. De aici au provenit profeţii şi poeţii Olen şi Abaris, care pe lângă propagarea religiei apolinice, au introdus în Grecia cele dintâi începuturi ale poeziei, sentinţele oracolelor şi forma hexametrică a versurilor.
Boeo, o poetă, din provincia Phocis, spune într-un imn de-al său că Oracolul din Delphi a fost întemeiat de nişte oameni veniţi din ţara hiperboreilor, iar cel mai învăţat om al hiperboreilor se spune că se numea Olen, profet al lui Apollo. El este se consideră ca fiind cel mai vechi poet hieratic, pe care-l cunoaşte literatura greacă. El fiind cel care a compus mai multe imnuri sacre, în care celebra pelegrinările hiperboreilor în insula Delos. Apollo din delos, din Delphi, din Atena şi din ţinuturile Greciei, nu este un zeu grecesc, nici egiptean, ci o divinitate cu legende, cu dogme, cu ritualuri hiperboree.
Patria hiperboreilor era, după cum au relatat autorii epocii, în părţile de nord ale Dunărei de jos şi ale Mării Negre. După Pindar, (sec. VI î.e.n) cel mai erudit poet al antichităţii greceşti, hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ai Dunării de jos. Apollo, zeul cel mai mare şi mai popular al antichităţii, ai cări preoţi, profeţi, descântători şi pelegrini cutreierau toate drumurile ce duceau de la hiperborei până la Delos, ale cărui imnuri răsunau în toate templele, la toate sacrificiile şi pe toate căile sfinte; acest zeu iubit şi puternic al lumii vechi, după ce construieşte cu Neptun şi cu muritorul Aeac zidurile cetăţii Troia se întoarce, după cum spune poetul Pindar, în patria sa de la Istru, adică la hiperborei.
Templul lui Apollo hiperboreul sau Mănăstirea Albă de la gurile Dunării a avut destin mare în lume. Cu toate că în realitate soarele nu răsărea din această mică insulă a Mării Negre, după cum afirmă poeţii greci, aici a fost locaşul cel sfânt al primilor zori ai civilizaţiei europene.
Un alt monument important din această insulă s-a considerat a fi mormântul lui Ahile.
Pliniu cel Bătrân, care a fost considerat a fi fost cel mai erudit bărbat al romanilor, spune foarte clar că: tumulul sau mormântul lui Ahile se află în insula ce este consacrată dânsului, numită insula Achillis sau Achillea departe 50 de mile romane de la Delta Dunării şi că tot acolo se află construit un templu consacrat acestui erou.
Geograful grec Dionisie Periegetul din Bitinia, care a trăit în perioada Împăratului Domiţian, scrie următoarele: Deasupra părţii din stânga Pontului Euxin în drept cu Borystene se află în mare o insulă foarte renumită consacrată eroilor şi care este numită Leuce, fiindcă fiarele sălbatice, ce se află acolo sunt albe. După cum se spune, acolo în insula Leuce se află sufletele lui Ahile şi ale altor eroi, care rătăcesc prin văile lipsite de oameni ale acelei insule.
Cultul lui Ahile din insula Leuce a avut o mare răspândire în toată antichitatea greco-romană nu numai în marile centre comerciale ale Mării Negre, dar şi în diferite porturi şi oraşe maritime ale Adriaticei, ale căror interese comerciale erau strâns legate de avuţiile Mării Negre. Ahile din insula Leuce a fost venerat până târziu în epoca romană, ca domnul şi stăpânitorul Mării Negre şi protectorul special al navigaţiei din această zonă. În insula Leuce veneau corăbierii Mării Negre, unii ca să depună obolul benevol ori silit, drept vamă, pe altarul celui care purta titlul de pontif sau suveran al Pontului Euxin, alţii ca să scape de furtunile cele groaznice şi de ceţurile cele întunecate din această zonă, iar alţii ca să adreseze rugăciuni zeului Ahile, pentru întoarcerea fericită din apele neospitaliere. Aceasta reprezintă prima epocă a comerţului viu de pe Marea Neagră, epocă în care insula Leuce apare cu drepturi suverane asupra Pontului, dominând navigaţia şi traficul produselor de pe această mare şi extinzându-şi influenţa asupra principalelor oraşe din arhipeleag. Se mai spune că în insula Leuce se găseau ape vindecătoare.
Din cele expuse, din relatările lui Arctinos, din datele precise transmise de Pliniu şi Mela, din cultul atât de sacru al lui Ahile din insula Leuce, rezultă într-un mod foarte convingător că cenuşa acestui mare erou al perioadei troiane a fost adusă şi depusă pe insula Leuce. Aici a fost cunoscut până târziu tumulul sau mormântul său.
Într-un mod uimitor această mică insulă care cândva a fost un focar de spiritualitate şi de cultură, astăzi nu mai este decât un loc în care bat vânturile şi în care omul vine rar, doar pentru ca să o păzească. Misterele trecutului învăluie această insulă care parcă doreşte să ne spună cât mai multe despre perioadele sale de înflorire şi despre oamenii excepţionali ce au trăit pe teritoriul ei cândva. Un loc atât de sacru, atât de încărcat de istorie, dar atât de puţin cunoscut?Atât de puţin mediatizat?
Poate că arheologii ar mai putea recupera câte ceva din relicvele vechiului templu şi ar putea face să reînvie măcar o foarte mică parte din acel glorios trecut. Cum de s-a aşternut atâta uitare pe acest teritoriu? Cum de nu s-a mai păstrat aproape nimic din acea perioadă glorioasă şi înfloritoare.
Insula Albă ar vrea să ne spună multe lucruri, dar noi suntem cei care trebuie să fim capabili să o ascultăm şi să primim mesajul ei de dincolo de timp. Oare ne mai poate rezerva surprize?
 SARCOFAGUL LUI ACHILLE

Unde se află mortmântul lui Ahile Peleianul

Pe Ahile, moartea nu-l ajunge în Iliada. În cântul XXIV din Odiseea se narează că osemintele lui Ahile ar fi fost aşezate într-o urnă de aur, la un loc cu osemintele lui Patroclu; urna ar fi fost îngropată pe ţărmul Helespontului, iar în acel loc s-ar fi ridicat un tumul care să poată fi văzut de departe pe mare. Tradiţia nu confirmă deloc istorisirea homerică.
Aflăm, însă, din alte informaţii antice, în ce condiţii moare Peleianul, şi unde este înmortmântat. Arctinos, de pildă, ne aduce la cunoştinţă că Ahile este ucis de Paris, cu ajutorul zeului Apolo. Aias poartă cadavrul la corăbii, în timp ce Odiseu ţine piept troienilor. Mama eroului, zeiţa Thetis, însoţită de Muze, răpeşte trupul fiului său de pe rug (sau doar cenuşa) şi-l transportă în Insula Leuce, aflătoare la gurile Dunării.
Nu sunt puţine informaţiile privitoare la acest topos în izvoarele greco-romane. (Pentru toate ştirile antice menţionate aici, a se vedea Izvoare privind Istoria României, vol. I.) Avem ştiri provenind de la Herodot, Scylax din Carianda, Antigonos, Euripide, Pliniu cel Bătrân, Arian, Pausanias, Filostrat, Ptolemeu ş.a. În descrierea şi poziţionarea Insulei, ele sunt, în general, coerente. Astfel:

a1. Insula Leuce se găseşte la gurile Istrului, într-un golf, la coordonatele ptolemaice 57o şi 47o, la o distanţă de 50.000 de paşi de Peuce, 120.000 de paşi de Tyras, 140.000 de paşi de Boristene, având o circumferinţă de 10.000 de paşi;
b1. Pe Insulă se află un sanctuar al lui Ahile, statui, un idol de lemn cu lucrătură străveche, cupe, inele, pietre nestemate (ofrande în templu), inscripţii, în metri, în greacă şi latină, cu laude pentru Ahile, dar şi unele închinate lui Patroclu;
c1. Insula nu era locuită decât de slujitorii templului, ne spun ştirile; dar, cum în Leuce existau “ape salutare” şi un oracol, putem presupune că era des vizitată; în plus, fiind singura insulă cunoscută din Pont, trebuie să fi fost popas pentru corăbieri;
d1. Pe Insulă vieţuiesc capre şi mulţime de animale sălbatice; şi păsări nenumărate, ca pescăruşi, lişiţe, ciori marine; cât despre vegetaţie, Leuce era acoperită cu o pădure deasă, printre arborii cei mai întâlniţi fiind plopii albi şi ulmii.






















Istoriografia modernă a identificat Insula Leuce cu Insula Şerpilor. Să comparăm izvoarele antice cu datele istoriografiei moderne, bazându-ne şi pe cercetările unor geografi ca Grigore Antipa, George Vâlsan, A.C. Banu, L. Rudescu ş.a., relative la Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

a2. Insula Şerpilor se găseşte în largul Mării Negre, nu într-un golf; nu cade pe coordonatele indicate de Ptolomeu; distanţele faţă de reperele lui Pliniu sunt altele; suprafaţa Insulei este cu mult mai mică faţă de ce ştim din izvoarele antice;
b2. Koehler susţinea, la începutul secolului trecut, că a descoperit sanctuarul lui Ahile în Insula Şerpilor, iar D.M. Pippidi afirmă că tot aici s-au scos la lumină, în secolul trecut, câteva inscripţii. Nici urmă de sanctuar azi pe Insula Şerpilor, iar cele ce s-ar fi fost găsit aici (o statuie, inscripţii, ofrande) şi-au pierdut urma până azi; nici o piatră n-a fost să fie reţinută de vreun muzeu oarecare. În aceste condiţii, coroborând secvenţele a1/a2, c1/c2, d1/d2, cade o îndoială vecină cu neîncrederea asupra veridicităţii spuselor lui Koehler, care au cauzat o întreagă harababură în istoriografia modernă referitoare la subiect.
(Căpitan de vas, trimis al Ţarului Alexandru al II-lea, Koehler a fost primul care a susţinut identificarea Insulei Leuce în Insula Şerpilor, în articolul Mémoire sur les Îles et la course consacrées a Achille, în “Mémoire de l’Accademie de St. Pétersbourg”, din anul 1825. Nimic din ce pretinde că ar fi găsit la faţa locului – şi ar fi transportat, nu se ştie unde, ba el însuşi, ba căpitanul unui vas italian – nu poate fi verificat. Şi totuşi, în Dicţionarul de istorie veche a României (sub coordonarea lui D.M. Pippidi), ca de altfel în covârşitoarea parte a istoriografiei tangenţială problemei, i se dă credit fără discuţii.)
c2. Insula Şerpilor nu este locuibilă, abordarea ei de către corăbieri făcându-se foarte anevoie; nu există urme de “ape salutare” pe această Insulă, cum sunt azi în Deltă;
d2. Pe Insula Şerpilor nu sunt condiţii de vieţuire pentru animale, nu găsim nici căcăreze de capre; nici păsările nu-şi au cuib aici; nici urmă de vreo pădure.
Insula Şerpilor este, urmând descrierea geografilor şi naturaliştilor menţionaţi, o îngrămădire de stânci colţuroase, de culoarea brună ori roşiatică, lipsită de vegetaţie şi unde păsările nu se opresc decât obosite sau bolnave.

Din contră, Insula Leuce era un paradis de verdeaţă şi păsări, nestâncoasă. Insula se putea numi “albă” (leuke) după mulţimea copacilor cu scoarţă albă, ori după păsările albe care o populau. Insula se mai numea în vechime “a fericiţilor” (makaron). Insula Şerpilor este, însă, cel mai nefericit loc… nu numai pentru cei fericiţi! Leuce se mai numea “a Alergărilor lui Ahile”, pentru că era, ca să punem situaţia în termeni moderni, bază de antrenament al fiului lui Thetis. Insula Şerpilor, datorită reliefului pe care îl comportă şi a micimii sale, nu ar fi putut oferi condiţii… de alergare “Celui iute de picior”.
Se desprinde concluzia că identitatea “Leuce” – Insula Şerpilor este falsă. Coroborând informaţiile antice cu rezultatele studiilor geo-naturale din acest secol, doi cercetători Români au propus, cu argumente categorice, situarea Insulei Leuce în Delta Dunării de azi. Ei se numesc Virgil-Alexandru Dragalina şi Caşin Popescu. Mai precis, Insula Leuce ar coincide cu ceea ce se numeşte acum Grindul Letea, care, după Gr. Antipa, se găseşte într-un vechi golf al mării, după cum o probează nisipurile cu scoici de origine marină. Dintre Insulele Deltei, doar Letea poate să nu provină dintr-un cordon litoral, cum se întâmplă în cazul Insulei Dranovului şi Insulei Sf. Gheorghe.
Înainte de formarea Deltei, Letea a fost o insulă. Argumentele hotărîtoare expuse de V.-A. Dragalina şi Caşin Popescu ne determină să credem că era chiar insula Leuce. Deşi aceştia şi-au făcut cunoscute descoperirile în urmă cu multă vreme, Delta Dunării n-a fost “atacată” de nici un arheolog.
Notă: Caşin Popescu este autorul unor invenţii şi inovaţii în ştiinţe (printre altele, a pus bazele teoretice ale hidrosonicităţii), dar şi al unor studii de istorie străveche Românească, în care se discută probleme ca PODURILE PESTE ISTRU construite în primul mileniu dinainte de Hristos, LEGENDA ARGONAUŢILOR sau CINE SUNT ETRUSCII. A editat, în emigraţie, în Germania, publicaţia culturală ZODII ÎN CUMPĂNĂ.